Patina formată pe suprafața unor obiecte și clădiri este un semn al trecerii timpului, dar și al prezenței umane, deci al unui timp existențial care nu este doar un simplu timp al omului. Timpul existențial nu este nici fizic, nici biologic, ci personal, este un timp al prezenței, al unei durate care, deși este ascunsă intervalului istoric, face istoria posibilă. Dacă patina artificială este aplicată în scop protector și estetic, dînd o iluzie a trecutului, a unei prezențe simulate, patina existențială semnalează lucrurile marcate de prezența omului.
Doar lucrurile produse în cadrul unei experiențe a locuirii pot căpăta patină, pot fi martore ale modului tradițional de a fi în lume. Pentru omul depersonalizat prin ratarea prezenței, vechimea înseamnă simplă uzură, semn stînjenitor al înapoierii și sărăciei. Însă pentru omul care a păstrat percepția oricît de vagă a persoanei, cele mai banale obiecte casnice vechi nu reprezintă (doar) un trecut al utilizării lor impersonale, ci vorbesc despre locul lor în marea lume de locuri care este casa omului, după cum arăta Sebastian Moraru în Aceste case țărănești (volum retipărit, sub un titlu inspirat de acea perspectivă atemporală care a reușit să falsifice înțelegerea experienței tradiționale odată cu cea a ortodoxiei, drept Casa, satul și devenirea în tradiția românească, Saeculum I.O., București, 2018). Patina lucrurilor, lustrul dobîndit prin nenumăratele atingeri ale mîinii și ale privirii, ale vocilor și ale tăcerilor, transformă fiecare lucru „patinat” într-un aide-mémoire care-l înnobilează. Protejat de uitare prin încorporarea lui în ordinea memoriei, lucrul prelungește astfel prezența omului și-l ajută pe om să-și redobîndească memoria și, odată cu ea, propriul său loc.
Dar într-o lume din care experiența locuirii a fost eliminată, lucrurile vechi nu-și mai găsesc locul. Ele au fost înlocuite cu lucruri care prin natura materialelor, formelor, culorilor, trăiniciei și destinației nu pot fi atinse de timpul existențial, ci sunt afectate doar de un timp fizic al obsolescenței fără urme. Lumea omului dislocat este expusă unei permanente uzuri imorale a memoriei. Sfîrșitul istoriei nu este adus de triumful democrației, ci de convingerea oamenilor că trecutul înseamnă moarte, iar noutatea este viață. Această convingere reprezintă premisa fundamentală a culturii morții, singurul lucru nou cu adevărat apărut în lume prin înșelarea primilor oameni.
Într-o mărturie tulburătoare despre „sufletul imuabil al unui popor tradiționalist”, despre „sufletul României eterne”, întîlnim această strălucire a morții reflectată de lumea dislocată, opusă luminii calde și vii care, într-o lume tradițională, vine parcă din interiorul lucrurilor, din ființa lor:
„Dacă întâlnești uneori acele câteva invenții occidentale destul de neliniștitoare, acele mobile cu forme ciudate, cu destinațiune enigmatică și al căror material prea bine lustruit te face să te gândești la marmora necropolelor, găsești totuși, mai cu seamă, acele mobile de altădată, practice și confortabile și cari sunt uneori împodobite de delicatele și decadentele grații bizantine.” (https://www.scoalaclasica.com/post/rom%C3%A2nia-etern%C4%83).
Dar dacă sufletul unui popor tradiționalist este imuabil, adică neschimbător, asta nu înseamnă că poporului respectiv nu-i poate fi înlocuit sufletul neschimbător cu unul schimbător. Și sufletul schimbător este etern, doar că este etern schimbător. Și sufletul schimbător este strălucitor, doar că ceea ce strălucește în el este reflectarea unei lumi schimbătoare care nu are loc decît pentru lucruri schimbătoare. În marea împărăție în care doar ea este stăpînă, Moartea schimbă lucrurile și-l schimbă și pe om. Omul care și-a pierdut sufletul imuabil nu mai poate da patină lucrurilor pentru că ființa lor este, în lumea noutății, una fluidă, inconsistentă și dezintegratoare ca moartea. Prin noile sale lucruri, omul este cel stăpînit de schimbarea eternă, care i-a înlocuit libertatea de mișcare cu mișcarea neîntreruptă. Lucrurile nu mai fac parte din lumea omului, ci acum omul face parte, ca unul dintre lucruri, din noua lume a lucrurilor pe cît de strălucitoare, pe atît de lipsite de capacitatea de a transmite, de a comunica sau de a trezi vreo amintire.
