Corupția, superficialitatea, prostia și aroganța clerului ortodox au compromis autoritatea credinței pe care o afirmă și reprezintă cauza principală atît a creșterii indiferenței societății față de ortodoxie, cît și a îndreptățirii ei de a căuta o alternativă spirituală necompromisă încă de cartelul sacerdotal. Oricît de mult a făcut Andrei Pleșu pentru a scoate Biserica din ecuația mîntuirii, meritul principal îi aparține clerului și în special ierarhiei ortodoxe. Desigur, credinciosul ortodox ar fi ajuns la o credință privatizată care să-i ofere un sens și fără Pleșu. De fapt, un personaj ca Andrei Pleșu este mai important pentru componenta instituțională a BOR decît pentru credincioși, care au descoperit că-și pot elabora și singuri versiunea lor de ortodoxie care să includă elemente plauzibile din alte religii, precum reîncarnarea. În aceste condiții, clerul are nevoie de călăuzirea unui „pilduitor semănător” ca Pleșu (https://doxologia.ro/pilduitorul-andrei-plesu-restaurarea-parabolei) pentru a rămîne în joc. Așa se explică atitudinea favorabilă din ultimii ani prin care ierarhia binecuvîntează practica mindfulness și a dezvoltării personale, care nu sunt decît expresii ale spiritualității orientale, hindusă și budistă. „Mărturisitorii” din media ortodoxă românească au reacționat critic la binecuvîntarea acordată recent de papa Francis cuplurilor homosexuale, însă binecuvîntarea dezvoltării personale din BOR este infinit mai distructivă. După cum am arătat în mai multe rînduri pe acest blog, dezvoltarea personală este de fapt o dezvoltare impersonală și reprezintă o disciplină spirituală care promite împlinirea în nirvana prin depășirea sinelui. Cu toate acestea, sau poate tocmai de aceea, este predată în facultățile ortodoxe de teologie ca isihasm (http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2022/11/magia-isihasmului-si-ortodoxia-new-age.html).
După cum demonstrează o anchetă sociologică realizată în 1997 în Anglia pentru a găsi o explicație pentru interesul în creștere al creștinilor față de reincarnare (de la 4% în 1947 printre englezii din suburbiile Londrei la 24% la nivelul Marii Britanii în 1990), principala cauză nu constă în vinovații de serviciu – influența spiritualității New Age, secularizarea, prezența emigranților asiatici –, ci privatizarea credinței determinată de nevoia de a găsi un sens care încetase să mai fie asigurat de clerul tradițional (Tony Walter, „A Very Private Belief: Reincarnation in Contemporary England”, Sociology of Religion, June, 1999, 60(2), https://www.researchgate.net/publication/249291179_A_Very_Private_Belief_Reincarnation_in_Contemporary_England, vezi în special p. 190-191). Mai precis, inițial creștinii nu sunt deturnați de la credință de New Age, ci ajung la formule new-ageiste de credință pentru că mesajul clerului le pare insuficient, formal sau de-a dreptul fals. Dar chiar dacă ei ajung să perceapă în mod fals un mesaj corect, vina rămîne a clerului ortodox, care se mulțumește să constate, precum PS Iustin al Maramureșului, că „încă, în Maramureș, în România…România încă e normală, are 90% normalitate, dar apar, încet, încet, diferite lucruri.” (https://www.facebook.com/EORMMSM/videos/1607428236454956/ vezi ultimele două minute). Poate-i spune cineva PS Iustin cum s-a manifestat România normală la referendumul pentru familie din 2018. Ideea că la noi este bine pentru că la alții este mai rău echivalează cu o recomandare directă pentru a ne cumpăra săpunul și funia din timp, ca să nu ajungem să ne aruncăm pe fereastră de la etaj atunci cînd „diferite lucruri” vor apărea, mai încet sau mai degrabă mai repede, și la noi. Pentru că nu este creștinește să te arunci pe fereastră. Strămoșii noștri geto-daci nu au făcut niciodată așa ceva.
Acești creștini (numiți „devianți” de Tony Walter), sunt atrași de ideea reîncarnării și pentru că ea pare mai interesantă decît creștinismul canonic (pentru motivația intelectuală care determină și susține preocuparea pentru reîncarnare, vezi Walter, p. 192-193, ), în sensul în care ce spune dl Pleșu este interesant (http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2023/12/ortodoxia-atasata-cultural.html). Este vorba despre un sistem de interpretare a lumii care pare convingător tocmai prin „deschiderea” față de alternative la creștinismul dogmatic, închis, încremenit în proiect, ca să folosesc o expresie care a asigurat prestigiul și superioritatea dilemei ca semn al vieții spiritului. Întruparea apare astfel ca o încremenire în proiect, de care ne putem elibera odată cu Iisus, născîndu-ne din nou într-o lume superioară ciclului etern al reîncarnărilor.
Ortodoxia deviantă crede în învățătura ortodoxă pentru că a ajuns să creadă într-o spiritualitate new-age care dă sens inclusiv credinței creștine. Păgînismul a ajuns o recomandare pentru creștinism, chiar dacă pentru un creștinism special, adică interesant. Prin eliminarea înțelegerii ortodoxe a persoanei, printr-o formă de trans-personalism mistic, apofatic într-un mod care admite unitatea transcendentală a tuturor spiritelor și credințelor, creștinismul este integrat într-un sistem de credințe în care creștinismul nu este singura credință deviantă: și esența hinduismului sau a budismului sunt schimbate printr-o sinteză a cărei natură gnostică mi se pare că le-a scăpat sociologilor religiei.
În primul rînd, merită reținut faptul că, după cum arată Walter în studiul citat, reîncarnarea nu este atrăgătoare pentru creștinii devianți în virtutea valorii trupului celebrată de societatea de consum, ci tocmai pentru că oferă posibilitatea depășirii trupului. Reîncarnarea confirmă pentru ei valoarea superioară a spiritului:
„It cannot be said, however, that our respondents found bodily reincarnation more attractive than the Christian heaven because they were members of a late-modern society that rates the body highly. To the contrary, they came across strongly as people who valued the spirit world – the spirit, of which the body is an incarnation, being rated more highly than the body. The overall thrust of many of our respondents was on spiritual progress across incarnations; none seemed to see any intrinsic value in the state of being incarnated.” (Walter, p. 194).
Dar dacă reîncarnarea este văzută prin promisiunea eliberării de trup, ea nu aduce pentru omul occidental contemporan eliberarea de sine care reprezintă mîntuirea în budism. Dimpotrivă, fie acceptarea, fie respingerea reîncarnării aduc „confirmarea sau amplificarea conștiinței de sine” („sense of self”, Walter, p. 195). Cred că această atitudine contrară așteptărilor ține de trunchiul gnostic pe care sunt altoite în același timp credințele orientale, spiritualitatea new-age, credința seculară în progresul nelimitat, credința pseudo-ortodoxă în nemurirea sufletului și noua ortodoxie: dacă eu sunt nu doar o scînteie din divinitate, ci efectiv un dumnezeu (fapt mărturisit indirect de credința antihristică în „dumnezeul din sufletul meu”), atunci tot ce fac trebuie să manifeste Dumnezeul din mine, adică Dumnezeul care sunt eu, pe care îl nasc, născîndu-mă singur prin mijloacele inspirate de credința mea privată (iar misiunea lui Pleșu nu este să scoată ortodoxia din acest amestec, ci să o introducă și pe ea într-un mod care să nu incomodeze celelalte credințe prin recursul la un adevăr unic și exclusiv). Din acest motiv, cred că Walter se grăbește atunci cînd ajunge la concluzia că această nouă credință nu are un efect în moralitatea individuală (p. 195); dimpotrivă, ea construiește o moralitate privată care poate fi imorală în raport cu morala clasică, favorizînd agresivitatea și manifestările cotidiane ale puterii personale în acțiunile publice și private ale noilor dumnezei.
