„[…] În 1917, un anunț publicitar pentru The Black Stork (https://en.wikipedia.org/wiki/The_Black_Stork) scria: «Ucideți-i pe cei cu defecte, salvați națiunea și vedeți Barza neagră». Diverse metode de eutanasie eugenică – inclusiv gazarea nedoriților în camere letale – au făcut parte din limbajul american de zi cu zi și din dezbaterea etică cu aproximativ două decenii înainte ca Nevada să aprobe prima astfel de cameră pentru execuții în 1921.
Pe măsură ce mișcarea eugenică s-a răspîndit în societatea americană, ea a inspirat o mulțime de imitatori. În Franța, Belgia, Suedia, Anglia și în alte părți ale Europei, grupurile de eugeniști au făcut tot posibilul pentru a introduce principiile eugenice în viața națională; ele ar putea explica și episoadele recent apărute în Statele Unite.
Germania nu a făcut excepție. De la începutul secolului XX, eugeniștii germani au format relații academice și personale cu segmentul eugenist american, în special cu Charles Davenport, fondatorul Eugenics Record Office din Long Island, New York, susținut financiar de compania feroviară Harriman. O serie de alte organisme caritabile americane au finanțat cu generozitate biologia raselor germane cu sute de mii de dolari, chiar și după declanșarea Marii crize economice.
Germania și-a dezvoltat cu siguranță propriul corp de cunoștințe eugenice și o bibliotecă de publicații pe acest subiect. Cu toate acestea, germanii au urmat în continuare îndeaproape realizările eugenice americane ca model: instanțe judecătorești biologice, sterilizare forțată, detenție pentru cei inadecvați din punct de vedere social, dezbateri despre eutanasie. Pe măsură ce elita Americii îi descria pe cei lipsiți de valoare social și pe cei nepotriviți din punct de vedere ereditar drept «bacterii», «paraziți», «corcituri» și «suboameni», o rasă superioară de nordici a fost văzută din ce în ce mai mult ca răspunsul la problemele eugenice ale globului. Legile americane, investigațiile eugenice și ideologia au devenit modele pentru valul în creștere din Germania de biologi rasiali și de adepți ai urii rasiale.
Un astfel de agitator era un caporal nemulțumit din armata germană. În 1924, ispășește pedeapsa în închisoare pentru tentativa de lovitură de stat. În timpul detenției își petrece timpul studiind manualele eugenice, care citau pe larg din Davenport, Popenoe și alți etnologi americani importanți. Urmărește îndeaproape scrierile lui Leon Whitney, președintele Societății Americane de Eugenie și ale lui Madison Grant; cei doi lăudau rasa nordică și deplîngeau «corupția» acesteia de către evrei, negri, slavi și de toți ceilalți care nu posedau păr blond și ochi albaștri. Tînărul caporal german chiar i-a scris unuia dintre ei pentru a-și declara admirația și susținerea.” Edwin Black, „Hitler’s Debt To America”, The Guardian, 6 febr. 2004, https://www.theguardian.com/uk/2004/feb/06/race.usa. Trad. mea, G. F. Citiți articolul în întregime: este tot mai actual în condițiile în care fie prin wokismul stîngii, fie prin tradiționalismul gnostic al dreptei se urmărește realizarea unei umanități superioare adusă de barza curcubeu, respectiv a unei românități superioare adusă de barza verde, eventual cu tușe aurii.)
După cum arată Alexandru Racu, propunerea lui George Simion de rezolvare a problemei asistaților social este foarte populară (https://alexandruracu.wordpress.com/2023/12/18/aur-relanseaza-lupta-cu-asistatii-social/). Iar faptul că o mare parte dintre români dorește să scape de cealaltă parte mi se pare cu atît mai înfricoșător cu cît tuturor, inclusiv asistaților, li se pare că este o idee corectă, o soluție așteptată și necesară. Pentru că Simion nu a vorbit despre situația umilitoare în care au fost aduse întregi categorii de români odată cu desființarea capacității de producție a economiei Românești prin transformarea României într-un stat asistat de UE, ci despre povara bugetară constituită de asistatul social și, în mod implicit, despre nemulțumirea societății românești față de acesta, care, după cum bine amintește Al. Racu, a dobîndit o conotație subumană de-abia în timpul regimului Băsescu. Urmarea inevitabilă a acestei perspective se vede în atitudinea de astăzi, prin care societatea se raportează la asistatul social ca la o problemă care nu mai poate fi ascunsă, ci care trebuie eliminată: să terminăm odată pentru totdeauna cu asistatul social, analfabetul funcțional și cîinii vagabonzi!
Și pentru că eutanasierea asistatului nu este încă o soluție cu care toată lumea ar fi de acord, cel puțin nu în mod public, iar sterilizarea, deși pare mai umană, este de durată în timp ce adopția iese din discuție, rezolvarea problemei asistatului social se poate face deocamdată prin înlocuire: de ce n-am putea înlocui imigrantul cu românul rural? Sigur, și românul sărac de la țară este la fel de străin în orașul României de astăzi precum orice nepalez, dar cel puțin vorbește românește.
Și, mai ales, este alb.
Presupun că în ciuda wokismului intensiv din mediul educat, în sinea lor majoritatea corporatiștilor, IT-iștilor și antreprenorilor preferă ca cei care le aduc mîncarea acasă ori la lucru să reprezinte România profundă mai degrabă decît înaltul Nepal. Măsura ar avea astfel și un efect binefăcător de purificare a peisajului uman din mediul rural, unde familia IT-istului se va simți în sfîrșit ca acasă printre vecinii familiei extinse de la companie.
