Dacă l-am întreba pe creștinul de astăzi ce crede despre moarte, în majoritatea cazurilor ni s-ar oferi „un fel de vorbărie despre nemurirea sufletului și despre viața sufletului continuată într-un fel de lume de dincolo de mormînt, o credință care a existat chiar înainte de creștinism”, observa părintele Schmemann (http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2021/12/inviere-sau-nemurire-parintele.html) Tragedia este că ierarhia și clerul în general nu fac nici un efort pentru a denunța această credință necreștină dominantă în ortodoxia românească, în ciuda faptului că mîntuirea este condiționată nu doar de credința în Învierea lui Hristos, ci și în învierea de obște pe care o mărturisim în Crez: „aștept învierea morților și viața veacului ce va să fie”. Învierea noastră, realizată tainic prin botez, este începutul vieții de apoi, dar ea este întemeiată pe faptul Învierii Domnului și pe credința noastră în Învierea Domnului și în învierea noastră, nu pe credința în sufletul nostru nemuritor.
Această credință în nemurirea sufletului este în esența ei necreștină și de aceea falsifică credința creștină. Ea pleacă de la o înțelegere necreștină a trupului și a morții, subliniază părintele Schmemann în textul său, precum și de la o privilegiere a minunii supreme a Învierii lui Hristos, care reprezintă însă, observă părintele Schmemann,
„doar jumătate din vechea interpretare creștină a Învierii lui Hristos. Bucuria creștinismului timpuriu, care încă trăiește în Biserică, în slujbele ei, în imnurile și rugăciunile ei, și mai ales în sărbătoarea incomparabilă a Paștilor, nu separă Învierea lui Hristos de «învierea de obște», care își are sursa și începutul în Învierea lui Hristos.”
A transforma Învierea lui Hristos într-o minune unică pentru a-i accentua măreția înseamnă a-i anula efectele ei mîntuitoare și întreg sensul Întrupării. Lucrul acesta se realizează în noua ortodoxie printr-un show susținut de vedetele media ale ortodoxiei surogat, întitulat „Care sărbătoare este mai mare, Nașterea Domnului sau Învierea?”
Lucrarea mîntuitoare a Lui Hristos este anulată mai eficient prin acordarea unei măreții care-o face inaccesibilă decît prin contestarea ei directă. Întrucît mîntuirea noastră depinde în mod special de Întrupare, Întruparea tinde să devină sărbătoarea mai mare, bucuria mai mare, mai specială. Credincioșii sunt împiedicați astfel să participe la Persoana Fiului întrupat nu atît prin secularizare, ci mai ales printr-o sacralizare radicală, mai întîi a Întrupării și apoi a Învierii, care face din prezența întrupată a lui Dumnezeu o realitate inaccesibilă.
