[…] Cartea Pildele lui Solomon vede viața ca pe o provocare și o căutare. Observați că Biserica Ortodoxă cere ca această carte să fie citită în fiecare an. Nu voi cere o ridicare a mîinii din partea celor care au citit-o în Postul Mare, dar aceasta este perioada în care este prescrisă citirea ei. Biserica Ortodoxă prescrie ca Pildele să fie citită în fiecare an. Acum, pentru cine a fost scrisă cartea Pildelor? Pentru tineri. Observați cum spune: „Ascultă, copilul meu. Ascultă, copilul meu.” Este întotdeauna despre asta. „Ascultă, copilul meu.” Cartea Pildelor este o carte de instruire pentru tineri. Și care este primul pas către dobîndirea înțelepciunii în Pildele lui Solomon? Obținerea înțelepciunii! Cum obțin înțelepciune? Obținînd înțelepciune! Am sugerat adesea – sau mai degrabă mai rar – că ar trebui să înțelegem lucrurile în felul următor: Vrei să obții înțelepciune? Fă-te înțelept! Îmi place chestia asta. „Înțelept” devine verb! Ai văzut vreodată anunțul ăsta în vestiar? Folosește-ți mintea; înțelepțește-te!
Spun asta fiecărui părinte din această clădire, fiecărui părinte din raza vocii mele emisă de Ancient Faith Radio: Asigurați-vă că citiți cartea Pildele lui Solomon copiilor voștri în fiecare an! În fiecare an, organizați-vă și parcurgeți cartea Pildelor. Asigurați-vă că spiritul acestei cărți se află adînc în sufletele copiilor voștri. Mai ales pentru voi înșivă, citiți Pildele în vremuri de descurajare și deznădejde.
Și cred – bănuiesc; Nu știu sigur, dar bănuiesc că unul sau doi dintre voi s-ar putea uneori să se confrunte cu dezamăgirea, descurajarea și depresia. Să nu vă plîngeți de milă! Citiți Pildele. Preocupați-vă de schimbarea formei sufletului vostru, a formei interioare a sufletului tău. Grecii au un cuvînt special pentru asta – iată cuvîntul vostru elin pentru ziua aceasta.
Grecii au un cuvînt special pentru forma internă; se numește kharaktir. Auziți cuvîntul grecesc? Acesta este kharaktir; asta e forma interioara. Este forma, de exemplu, a interiorului unei monede, care are o imagine pe ea. Moneda are în continuare aceeași formă, dar interiorul este schimbat. Kharaktir descrie un cîmp care a fost arat; are o formă internă. Kharaktir. Căutarea caracterului este unul dintre cele mai importante lucruri despre care i-am putea învăța pe tineri și pe care l-am putea dezvolta pentru noi înșine. Așa că citiți mai ales cartea Pilde și asumați o atitudine de viață robustă, cu accent pe muncă și disciplină.
În această dimineață, vreau să vă împărtășesc trei paralitici adevărați care au pus cartea Pildelor la inimă, trei paralitici adevărați, paralitici istorici. […] Toți trei au nume germane, dar doi dintre ei sunt evrei. Primul – v-am vorbit despre acest om de mai multe ori în ultimii nouăsprezece ani: Hermann von Reichenau, care a murit în acel an fatidic al Marii Schisme, 1054: Hermann von Reichenau. În latină, el este cunoscut sub numele de Hermannus Contractus: Herman Cocoșatul. Era paralizat. S-a născut paralizat. Probabil că doctorii au crezut că nu va trăi, dar a trăit. A trăit pînă la 41 de ani; a murit în anul 1054.
Cînd era băiețel, părinții l-au dus la o mănăstire, mănăstirea Reichenau, să locuiască acolo. Nu a mers niciodată în toată viața lui. Își folosea oarecum trei degete de la mîna dreaptă. Acele trei degete – cele trei degete cu care scrieți, cele trei degete cu care țineți lingura sau cele trei degete cu care țineți creionul... L-au dus la mănăstire cînd era băiat. A murit la vîrsta de 41 de ani.
A devenit unul dintre cei mai străluciți oameni ai secolului al XI-lea, un secol de oameni străluciți. Era lingvist. Vorbea fluent mai multe limbi, nu doar germană veche, ci și latină, greacă și – cum să mai înțelegem și asta – arabă! A învățat arabă; a învățat singur arabă – în Germania, în secolul al XI-lea! A învățat singur arabă și a scris prima gramatică arabă din Europa. A scris-o în latină. Din acea gramatică latină arabă au fost traduse lucrările lui Aristotel din arabă în latină în Spania, folosind gramatica lui Hermann de Reichenau.
A fost astronom și matematician, cercetînd constant stelele și trasîndu-le drumurile. El a inventat astrolabul. Astrolabul a fost folosit pentru navigația pe mare timp de secole. El a inventat-o, un om care nu a văzut niciodată marea! Cum să citești stelele și cum să determini unde anume te afli pe pămînt: el știa să facă asta. A fost istoric. El a scris istoria națiunii germane – cel puțin pînă în secolul al XI-lea. Un om care a depus un efort imens, imens.
Acum, acesta este un bărbat căruia i-ar fi putut să-i fie milă de el însuși și care nu avea să trăiască prea mult, dar s-a asigurat că viața sa va fi o viață rodnică. Spre sfîrșitul vieții, a orbit și nu a mai putut face astronomie. Nu se mai putea ocupa nici măcar de arabă, pentru că niciunul dintre ceilalți călugări nu-i putea citi arabă. Deci ce a făcut? A început să compună imnuri. A scris sute de imnuri și poezii. Cel mai faimos imn al său este un imn către Maica Domnului, care spune:
Salve Regina, Mater misericordiae,
Vita, dulcedo, et spes nostra, salve.
Bucură-te, Sfîntă Regină, Maica milei,
Viața noastră, dulceața și speranța noastră.
El a scris acel imn.
Deci acesta este unul din cei trei paralitici. Și dacă n-ai ști că este vorba despre un om paralizat, te-ai fi așteptat ca omul acesta să fie perfect normal.
[…] Să luăm punctul doi. Promit că următoarele două puncte vor fi mai scurte. Punctul doi: relația dintre viață și speranță. Relația dintre viață și speranță. Vreau să încep prin a vă citi cîteva rînduri de aur ale unuia dintre autorii mei preferați, un bărbat pe nume John Lukacs. John Lukacs este un istoric maghiar-american. Îl recomand și pe Lukacs, dar despre el vom vorbi altă dată. Iată un citat din John Lukacs:
„Viața înseamnă dorința de a avea mai multă viață, iar cînd acea dorință se stinge și moare, murim și noi. Fiecare acțiune și gînd uman este mai mult decît o reacție.”
Gîndiți-vă la asta, vă rog. Dacă o acțiune sau un gînd este cu adevărat uman, este mai mult decît o reacție. Pisicile reacționează; cîinii reacționează. Ființele umane sunt capabile de mai mult decît de reacție. Fiecare acțiune și gînd uman este mai mult decît o reacție, pentru că nu suntem doar împinși de trecut, ci atrași de viitor. Un cîine, o pisică, un canar nu sunt atrași de viitor, pentru că un cîine, o pisică și un canar nu sunt făcute după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, iar noi suntem. Avem acest lucru în noi – v-am vorbit despre asta acum cîteva săptămîni, nu-i așa? – cea mai profundă amintire din noi este chipul lui Dumnezeu. Dar memoria este eshatologică. Memoria este îndreptată spre viitor.
În timpul Liturghiei de astăzi, veți auzi ceea ce auziți în fiecare duminică în timpul Liturghiei. Acordați o atenție deosebită. O voi recita pentru voi chiar acum, dacă pot, din memorie.
„Aducându-ne aminte, așadar, de această poruncă mântuitoare şi de toate cele ce s-au făcut pentru noi: de cruce, de groapă, de Învierea cea de a treia zi, de suirea la ceruri, de șederea cea de-a dreapta şi de cea de a doua şi slăvită iarăși venire...”
„De toate cele ce s-au făcut pentru noi... cea de a doua şi slăvită iarăși venire.” Asta este deja — acele lucruri sunt în zikaron; sunt deja în memorie, deoarece memoria indică viitorul.
Chipul lui Dumnezeu, iubiților, este mai mult decît un semn de neșters. Este arvuna pentru o moștenire. Memoria umană conține o promisiune. Pentru că suntem formați după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, viitorul nostru este infinit mai mare decît trecutul nostru. Menținerea acestei speranțe, speranța care face parte din imaginea lui Dumnezeu – menținerea acestei speranțe este o povară majoră a responsabilității noastre morale. Suntem responsabili pentru speranța care este în noi – vă rugăm să fiți cu luare aminte. Suntem responsabili pentru speranța care este în noi, acea speranță despre care Clement Alexandrinul a spus că nimic nu o poate distruge; doar noi putem face asta.
Speranța este și trebuie să fie obiectul chivernisirii noastre. Speranța este darul lui Dumnezeu. Îl păzim așa cum ne facem viața. Păziți speranța. Hrăniți speranța. Faceți oricare dintre acele lucruri care încurajează, cresc și hrănesc speranța.
Și în al treilea rînd, să luăm în considerare puterea cuvîntului lui Dumnezeu, mai ales cînd îl găsim în gura lui Hristos. Paraliticul de azi dimineață nu a putut să meargă, nu s-a putut ridica, iar Iisus i-a spus: „Ridică-te, ia-ți patul și mergi”. Observați că aici cuvîntul lui Hristos vine ca poruncă. Tot ce dă Hristos este dar, însă este chiar mai mult. „Ridică-te, ia-ți patul și mergi. Nu ai mai mers de 38 de ani. Basta! Ajunge! Ridică-te și mergi!” Iar cuvîntul Lui ne dă puterea de a face asta. De aceea este foarte important să ne întîlnim constant cu Hristos în Cuvîntul Său. El ne dă puterea de a ne ridica și de a face ceea ce nu putem face de la noi înșine. „Umblă și nu mai păcătui”, îi spune El acestui paralizat.
Acum vine cuvîntul vostru latin pentru ziua de astăzi. Îmi place acest cuvînt latin. Vi l-am mai dat într-o predică de acum cîteva săptămîni. Cuvîntul latin este m-u-n-u-s: munus. Munus, genitiv muneris. Munus, muneris, muneri: munus. Cuvîntul „municipal” provine de la el. Munus înseamnă cadou, dar înseamnă mai mult decît atît. Este un dar ca responsabilitate. Este destul de diferit de donum. Un donum în latină este o donație, un donum, genul ăsta de dar. Este un cadou de ziua de naștere, un donum. În schimb, munus oferă darul în sensul: acesta este ceva de care trebuie să ai grijă. Pentru un copil, vă spun, un munus ar fi dacă i-ați da un cîine sau un gerbil; să-i oferiți ceva de care trebuie să ai grijă. Înțelegeți? Acesta este un munus.
Un copil: — Eu am un pește!
Părintele Patrick: — Un pește! Vedeți, un pește este un munus; un acvariu este un donum, dar nu poți face mare lucru cu un acvariu fără pește. Munus este un dar care implică responsabilitate: ți-l dau și tu ești responsabil pentru asta.
Acum, majoritatea darurilor pe care ni le dă Dumnezeu sunt munera, la plural: munera. Sunt daruri pentru care suntem responsabili și trebuie să le păzim. Primul dintre acestea este speranța. Darul lui Dumnezeu poate fi descris în cele din urmă ca, în ebraică, chaim. Chaim înseamnă viață. Viață. Vedeți, iubiților, ființele umane nu sunt chemate să vegeteze. Fiul lui Dumnezeu a venit ca să avem viață, ne spune. El a venit ca să avem viață, chaim, și să o avem din belșug.
Hristos a înviat!
(Father Patrick Henry Reardon, „Spiritual Paralysis”, predică din 11 mai 2017. Vezi predica integrală, înregistrare audio și transcriere la https://www.ancientfaith.com/podcasts/allsaints/spiritual_paralysis. Selecție și traducere în română de Gh. Fedorovici)
