marți, 12 decembrie 2023

Despre destructurarea normalității și împiedicarea restaurării ei

 

Contrar aparențelor, în societatea deschisă autoritatea și autoritarismul nu sunt rele în sine, ci doar în măsura în care se opun autorității și autoritarismului considerat bun printr-un consens social stabilit prin refuzul realității. Într-o societate distopică, precum cea din prezent, singura autoritate bună, legitimă, este cea anti-naturală. Într-o astfel de societate, autoritatea naturală (a profesorului, preotului și părintelui) este anulată și înlocuită cu rolul de facilitator, corespunzător rolului de facilitator al reprezentanților oricărui stat integrat în ordinea distopică, prin care statul respectiv este deposedat de suveranitate, care este rea întrucît poate reface condițiile normalității. Foștii reprezentanți ai autorității facilitează acum transferul de autoritate, refuzînd totodată să-și asume orice nivel de autoritate naturală, adică rea.

Lucrul acesta se poate face fie prin forța armelor, fie prin cea a reformelor, fie prin ambele, asta mai ales atunci cînd ești în criză de timp. La noi, revoluția sîngeroasă din 1989 a fost urmată de violența sistemică de pînă în prezent. Vedem acum că restructurarea instituțională și economic-industrială propusă la începutul anilor ’90 a urmărit de fapt destructurarea normalității atît în plan social, cît și la nivel individual. După o remarcabilă încercare inițială de rezistență, prelungită pînă în perioada regimului Băsescu, românii au descoperit nu doar că elita ortodoxă a îndeplinit în tot acest timp rolul de facilitator, dar și că au fost abandonați de Biserică și de Școală. Așa că au acceptat să se adapteze.

Din păcate, am înțeles prea tîrziu că atunci cînd cedezi doar o parte din suveranitate și doar puțin din autoritate le pierzi pe deplin. Astăzi, autoritatea impersonală a mediului social (întemeiată pe consensul realizat prin rețelele de socializare și mass-media) contestă ca abuzivă orice revendicare sau încercare de asumare a autorității parentale, pastorale sau pedagogice. Elevul, copilul și fiul duhovnicesc sunt acum cei care le arată adulților drumul de urmat, iar orice încercare de refacere a ordinii naturale a lucrurilor este denunțată ca formă de abuz deosebit de grav. În plus, acest consens social este susținut de un număr tot mai mare de tați și mame, preoți și prezbitere, profesori și profesoare, care nu doar se lasă folosiți de noua autoritate, cu atît mai anti-umană cu cît este mai umanistă, ci se grăbesc chiar să o și recunoască în efortul lor disperat de a-i ajuta pe copii să se integreze cît mai natural și mai rapid cu putință într-o lume tot mai anti-naturală.