Presupun că iubirea de vrăjmași nu s-a numărat niciodată printre propunerile cele mai apreciate din creștinism; iar ca poruncă, a fost receptată mai mult ca titlu opțional, cei mai mulți dintre noi preferînd să o lase în seama sfinților. Cu toate acestea, cred că în trecut ea avea șanse mai mari să fie realizată decît astăzi. Și nu doar pentru că pe vremea lui Iisus Hristos oamenii nu locuiau la bloc sau la faptul că nu apăruseră încă problemele legate de trafic și parcare. Ci la faptul că în lumea veche autorul unei nedreptăți fie știa că a făcut un rău, fie admitea că a făcut un rău atunci cînd afla: „dacă am năpăstuit pe cineva cu ceva, întorc împătrit”, mărturisește șeful vameșilor, Zaheu (Luca 19, 8). Astăzi însă, cu toții, de la preșcolari la adulți răspund prin „da’ ce-am făcu-u-u-t?!” atunci cînd li se atrage atenția că nu este ok să se poarte ca și cum ar fi superiori regulilor pe care tot restul lumii este bineînțeles obligată să le respecte.
În această iresponsabilitate generală nimeni nu greșește, deci nimeni nu face rău. Dușman a devenit în schimb oricine insistă că oamenii nu trebuie tratați ca niște reduși mintali, ca niște oameni bolnavi (https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2023/12/c-s-lewis-sclavii-voluntari-ai-statului.html), incapabili de discernămînt, ci ca oameni înzestrați cu liber arbitru, responsabili pentru acțiunile lor și care pot fi iertați și se pot îndrepta doar în măsura în care își recunosc greșeala.
