Dacă ne imaginăm Biserica ca pe ceva nemișcat în mijlocul unei mari mișcări a lumii de-a lungul istoriei am greși la fel de mult ca atunci cînd am considera că Biserica se mișcă odată cu lumea. De fapt, lumea are mișcarea ei, iar Biserica are mișcarea ei. Sigur, această observație i-ar face pe unii dintre ortodocși mai educați să sublinieze valoarea lucrurilor pe care le Biserica le are în comun cu lumea, adică mișcarea (în fine, Mișcarea). O asemenea interpretare unificatoare le-ar putea permite unora dintre noi să încerce să miște lumea printr-o Biserică a inițiaților sau Biserica printr-o lume – sau țară – ca soarele sfînt de pe cer.
De aceea, este
important să știm în ce constă mișcarea Bisericii. Pentru a ști care este mișcarea
Bisericii, trebuie să știm cine o mișcă, cine este Primul și singurul ei Mișcător. Așa cum știm cine mișcă lumea, și
anume stăpînitorul ei ilegitim, tot astfel ne rugăm ca Biserica să se lase
mișcată de Domnul ei, care este domnitor pămîntean, ca să zic așa, nu doar
pentru că a făcut pămîntul și cerul, adică lumea, ci S-a făcut pămîntesc prin
Întrupare, dăruindu-Se Bisericii și aducîndu-Se în Biserică pentru lume în
vederea prefacerii ei în Biserică prin înfierea cerească.
Mișcarea
Bisericii este proprie tuturor membrilor ei. Domnul vine, iar Biserica îi iese
în întîmpinare. Această ieșire în întîmpinare se realizează în starea de
prezență. Prezența este deschidere și anticipare ca pregustare a întîlnirii cu
Cel Atotprezent. Această mișcare a prezenței este una tainică și opusă mișcării
absenței, care este una de respingere a întîlnirii, este o fugă de Dumnezeu (cf. Max
Picard, Fuga de Dumnezeu, Anastasia,
1998). Nu știu cum stau lucrurile
la alții, dar văd că cel puțin în ortodoxia românească, perioada adventului a
fost transformată dintr-o mișcare a prezenței într-una a absenței, corespunzătoare transformării spiritualității ortodoxe a persoanei într-una a impersonalului.
