Notă preliminară: Neocapitaliștii, neocomuniștii și neocreștinii
Oricum ai privi lucrurile, comunismul rămîne o idee proastă aplicată bine, adică consecvent principiilor marxiste, lucru pe care susținătorii capitalismului sunt gata să-l sublinieze în fața oricărui individ constrîns de abuzurile inerente capitalismului să se gîndească la comunism ca la o alternativă în care supraviețuirea ar fi posibilă. Dar în timp ce susținătorii capitalismului se grăbesc să indice victimele și dezastrul produse de comunism pretutindeni unde a fost aplicat, ei refuză să recunoască victimele și dezastrul produs de capitalism pretutindeni unde a fost aplicat, susținînd în ciuda evidențelor și cu o convingere la fel de profundă ca cea a comuniștilor idealiști că sistemul capitalist nu reprezintă doar o idee bună în ciuda eșecurilor (cauzate în opinia lor exclusiv de aplicarea greșită sau de nerespectarea indicațiilor venite de la FMI, Banca Mondială, Departamentul Trezoreriei SUA, Banca Centrală Europeană, Fundațiile pentru o Societate Deschisă, intelectualii neoliberali și neoconservatori), ci și că este singura idee bună, indiferent de felul în care este aplicată. Deși a fost introdus prin forță, trădare și minciună și în ciuda dezastrului uman, social, cultural și economic pe care l-a produs în mod direct, transformînd în victime colaterale pe toți cei care n-au putut sau n-au vrut să profite de pe urma acestei ticăloșii, nimeni nu îndrăznește să denunțe public sistemul neocapitalist ca unul ilegitim și criminal și pe susținătorii lui drept complici la crime împotriva umanității.
În pasajul redat mai jos din cartea lui C. S. Lewis, Mere Christianity (apărută în românește sub titlul Creștinismul redus la esențe, Societatea Misionară Română, 1991, respectiv Creștinismul, pur și simplu, Humanitas, 2004), Lewis ne spune că dacă vrem să trăim într-o societate bună nu este destul să luăm ce este mai bun din socialism sau capitalism. În felul acesta nu vom realiza decît o formă de totalitarism. Nu este destul să luăm nici măcar ce este mai bun sau ce ne convine din creștinism, pentru că asta este exact ce au făcut socialismul și capitalismul. Trebuie să luăm tot ce are creștinismul de oferit. Iar pentru asta, spune el, ar trebui să devenim creștini în mod integral. Problema este însă mult complicată de faptul că ierarhii și tot mai mulți preoți de astăzi sunt diferiți, mai precis opuși clericilor din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, cînd Lewis își transmitea prin radio eseurile care aveau să constituie materia cărții publicată în 1952: clerul nu mai este pregătit astăzi pentru a vesti și des-tăinui împărăția lui Dumnezeu, ci pentru a deghiza împărăția omului în împărăția lui Dumnezeu. Actualii și viitorii preoți și teologi ortodocși sunt antrenați să devină activiști civici, asistenți sociali și psiho-socio-terapeuți, fiind familiarizați cu viziunea ortodoxă apostolică și patristică doar pentru a o putea înlocui cu variante umaniste seculare sau religios-gnostice. De aceea, scopul lor principal nu este atît să critice neocomunismul (și, mai rar, neocapitalismul, dar și atunci numai în variantele societății de consum, care ar constitui o degradare a idealurilor capitalismului reprezentate de proprietatea privată și independența economică, ignorînd ticălos dependența financiară totală exercitată de sistemul bancar global asupra economiei naționale și individuale, aspect amintit și de C. S. Lewis în fragmentul reprodus mai jos): această critică nu face decît să ascundă scopul lor principal de producere a neocreștinismului, scop realizat odată cu transformarea creștinilor în neocreștini cu ajutorul unei noi viziuni ortodoxe, după cum am arătat în mod repetat în texte precum cel de la http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2022/07/noua-viziune-ortodoxa.html.
Capitalismul și comunismul au eșuat pentru că au fost aplicate bine, așa cum sunt ele în teorie, nu pentru că a fost selectat ceva mai bun sau mai rău din ele. Au eșuat pentru că au fost aplicate integral, deși duceau la ruină chiar dacă ar fi fost aplicate selectiv. Creștinismul nu poate reuși decît în măsura în care este trăit în integritatea lui și nu poate decît să pregătească venirea lui Antihrist în orice variantă de creștinism adaptat, tradus în termenii spiritului timpului și culturii duhului acestei lumi.
(Gh. Fedorovici)
*
C. S. Lewis: Adevăratul obstacol în elaborarea planului pentru o societate creștină
Dar, desigur, cînd spun că Biserica ar trebui să preia conducerea, cei mai mulți oameni se referă la faptul că ei vor ca clericii să elaboreze un program politic. Lucrul acesta este absurd. Clericii sînt persoanele acelea speciale din cadrul Bisericii care au fost pregătite în mod special și care au fost puse deoparte ca să se îngrijească de lucrurile care ne privesc pe noi ca și creaturi care vom trăi veșnic: iar noi le cerem să facă o slujbă cu totul diferită, pentru care ei nu au fost pregătiți. Misiunea aceasta ne revine de fapt nouă, laicilor. Aplicarea principiilor creștine în organizațiile profesionale sau în școli trebuie să vină de la creștinii care sunt conducători ai organizațiilor și directori de școli, la fel cum literatura creștină trebuie să vină de la romancieri și dramaturgi creștini – nu de la un grup de episcopi care se adună laolaltă și în timpul lor liber încearcă să scrie piese de teatru și romane.
În același fel, Noul Testament, fără a intra în detalii, ne dă indicii clare cu privire la cum ar fi o societate deplin creștină. Poate că ne dă chiar mai mult decît putem primi. Ne spune că nu trebuie să fie oameni inactivi sau paraziți: dacă cineva nu muncește, ar trebui nici să nu mănînce. Fiecare trebuie să lucreze cu mîinile lui, ba mai mult, lucrul fiecăruia ar trebui să producă ceva bun: nu va fi o producție de articole de lux stupide și nici de reclame și mai stupide, care să ne convingă să le cumpărăm. Nu trebuie să fie lăudăroșenie și nimeni nu trebuie să-și dea aere. În măsura aceasta o societate creștină ar fi ceea ce numim noi acum „de stînga”. Pe de altă parte, Noul Testament insistă totdeauna asupra ascultării noastre reale (și asupra formelor exterioare de respect) de toți magistrații instalați pe drept, asupra ascultării copiilor de părinți și (mă tem că lucrul acesta nu se va bucura de popularitate) asupra ascultării nevestelor de bărbați. În al treilea rînd, trebuie să fie o societate veselă: plină de cîntece și de bucurie, o societate care socotește că îngrijorarea și anxietatea sînt rele. Curtoazia este una dintre virtuțile creștine; de asemenea, Noul Testament nu îi agreează pe oamenii care se amestecă mereu în treburile altora.
Dacă ar exista în prezent o asemenea societate și dacă am vizita-o, cred că ne-am întoarce de acolo cu o impresie ciudată. Ar trebui să avem sentimentul că viața ei economică este foarte socialistă și, în sensul acela, „avansată”, dar că viața de familie și codul de maniere sînt mai degrabă de modă veche – poate chiar ceremonioase și aristocrate. Fiecăruia dintre noi i-ar plăcea anumite lucruri, dar mă tem că la foarte puțini dintre noi le-ar conveni societatea aceea în totalitatea ei. Tocmai la aceasta ne-am aștepta dacă creștinismul ar fi planul complet pentru mașinăria umană. Noi toți ne-am îndepărtat de planul acela complet în diferite moduri, și fiecare dintre noi vrea să susțină că modificările pe care le-a adus el planului originar sînt de fapt adevăratul plan. Veți descoperi lucrul acesta mereu, mereu, cu privire la tot ce este cu adevărat creștin: orice persoană este atrasă de anumite elemente ale lui și ar vrea să aleagă acele elemente și să lase la o pare restul. Acesta este motivul pentru care nu putem ajunge prea departe, și acesta este motivul pentru care oamenii care se luptă pentru lucruri cu totul opuse pot spune că se luptă pentru creștinism.
Încă un lucru. Există un sfat pe care ni-l dau grecii păgîni din antichitate, evreii din Vechiul Testament și marii învățători creștini din Evul Mediu, sfat pe care sistemul economic modern l-a nesocotit complet. Toți oamenii aceștia ne-au spus să nu împrumutăm bani cu dobîndă: dar împrumutarea banilor cu dobîndă – ceea ce noi numim „investiție" – este la baza întregului nostru sistem. Poate că de aici nu rezultă în mod absolut că noi greșim. Unii oameni spun că atunci cînd Moise și Aristotel și creștinii au fost de acord cu interzicerea împrumutării banilor cu dobîndă (sau „camătă” cum o numeau ei), ei nu și-au putut imagina companiile pe acțiuni și se gîndeau doar la persoanele individuale care dădeau bani cu împrumut și că, prin urmare, noi nu trebuie să luăm seama la ce au spus ei. Aceasta este o problemă în privința căreia eu nu pot decide. Eu nu sunt economist și nu știu dacă sistemul de investiții este răspunzător pentru starea de lucruri în care ne aflăm. Tocmai acesta este motivul pentru care avem nevoie de un economist creștin. Eu am simțit că nu aș fi fost cinstit dacă nu v-aș fi spus că trei mari civilizații au fost de acord (sau cel puțin așa pare la prima vedere) în ceea ce privește condamnarea unui lucru pe care noi ne-am bazat întreaga viață.
Încă un lucru și apoi voi încheia. În pasajul în care Noul Testament spune că fiecare trebuie să lucreze, ne este dat și un motiv: „Ca să aibă ce să dea celui lipsit”. Caritatea – dăruirea pentru cei săraci – este o componentă esențială a moralității creștine: în înfricoșătoarea pildă cu oile și caprele, se pare că acesta este elementul de care depinde totul. Unii oameni din zilele noastre spun că această caritate ar trebui să fie nenecesară și că în loc să dăruim săracilor, noi ar trebui să creăm o societate în care să nu mai fie săraci cărora să trebuiască să le dăm. S-ar putea ca ei să aibă dreptate cînd spun că ar trebui să creăm o asemenea societate. Dar dacă cineva crede că, drept consecință a acestui fapt, poate înceta să dăruiască, persoana aceea a rupt-o cu moralitatea creștină. Eu nu cred că cineva poate stabili o regulă cu privire la cît ar trebui să dăruim. Mă tem că singura regulă potrivită ar fi să dăruim mai mult decît avem în plus. Cu alte cuvinte, dacă cheltuielile noastre pentru confort, articole de lux, distracții etc. sînt la același nivel cu ale celor care au același venit cu noi, probabil că dăruim prea puțin. Dacă donațiile nu ne fac să strîngem deloc cureaua, mă tem că sînt prea mici. Ar trebui să fie lucruri pe care am vrea să le facem, dar nu le putem face deoarece donațiile noastre caritabile le exclud. Vorbesc acum despre „donații caritabile” în sensul obișnuit. Anumite cazuri speciale de nevoi pe care le au rudele, prietenii, vecinii sau subalternii tăi, cazuri pe care Dumnezeu te obligă să le observi, pot necesita mult mai mult: îți pot cere să mergi chiar pînă la punerea în pericol a propriei tale poziții. Pentru mulți dintre noi marele obstacol în calea dăruirii caritabile nu este traiul luxos sau dorința după mai mulți bani, ci teama noastră – teama de nesiguranță. Aceasta trebuie să fie recunoscută deseori ca o ispită. Uneori mîndria noastră ne împiedică să fim darnici; sîntem ispititi să cheltuim mai mult decît ar trebui pe forme spectaculoase de generozitate (bacșișuri, ospitalitate), și mai puțin decît ar trebui pentru aceia care au cu adevărat nevoie de ajutorul nostru.
Și acum, înainte de a încheia, voi încerca să ghicesc cum v-a afectat secțiunea aceasta pe voi, cei care ați citit-o. Probabil că sînt printre voi unii cu idei de stînga care sînt foarte supărați că nu am mers suficient de departe în direcția aceasta, și sînt unii cu ideologie opusă, care sînt foarte supărați pentru că ei cred că am mers mult prea departe. Dacă este așa, faptul acesta ne aduce la adevăratul obstacol în elaborarea planului pentru o societate creștină. Cei mai mulți dintre noi nu abordează subiectul ca să afle ce spune creștinismul: noi îl abordăm cu speranța să găsim sprijin din partea creștinismului pentru ideile partidului nostru. Noi căutăm un aliat acolo unde ni se oferă fie un Stăpîn, fie un Judecător.
(C. S. Lewis, Creștinismul redus la esențe, Societatea Misionară Română, 1991, p. 61-63)
