duminică, 3 decembrie 2023

Biserica schimbării

 

A considera că Biserica trebuie să se schimbe pentru a-și putea transmite mai bine mesajul într-o lume schimbată și aflată într-o continuă schimbare presupune că dacă Fiul lui Dumnezeu s-ar fi întrupat în zilele noastre, ar fi fost normal să se mutileze prin pretinsa operație de schimbare de sex pentru a-și putea transmite mai bine mesajul într-o lume receptivă la orice fel de schimbare cîtă vreme nu presupune schimbarea minții prin pocăință și întoarcere la Dumnezeu. De fapt, convingerile exprimate de unii dintre creștinii educați de astăzi mă fac să cred că un Hristos care și-ar căuta identitatea de gen ar putea fi echivalat teologic de ei cu jertfa de pe Cruce și cu o confirmare divină a capacității umane de a redefini realitatea. În BOR există de altfel ierarhi și teologi care îl descriu pe părintele aplicației românești a programului de redefinire a realității ca pe un „teolog creștin al României” (https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2022/04/pastorala-despre-invierea-lui-plesu.html; https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2022/04/ortodoxia-alternativa.html; https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2023/03/schimbarea-garzii.html).

Evident, după cum ne îndeamnă Flannery O’Connor, un creștin „trebuie să se opună cu aceeași tărie cu care i se opun vremurile” („You have to push as hard as the age that pushes against you.”) Iar spiritul timpului ți se opune nu atunci cînd îl urmezi pe Hristos, ci cînd îl urmezi purtîndu-ți crucea, mărturisindu-ți credința într-un salvator atît de penibil încît nu doar că a fost incapabil să se salveze pe sine, ci a fost părăsit în ultimele lui clipe de viață pînă și de majoritatea celor care crezuseră în el. Oare Hristos nu ar fi putut oricînd să scape printr-o dilemă propusă celor care-l voiau mort? În definitiv, ca Dumnezeu putea să facă măcar atît cît pot intelectualii creștini ai României. Iar dacă nu a făcut-o, înseamnă că ori nu era Dumnezeu cu adevărat, ori a demonstrat un „capital de intoleranță şi judecată tăioasă a «aproapelui» care n-are nimic de a face cu creștinismul” (https://dilemaveche.ro/sectiune/dilemablog/un-referendum-folosit-politic-625659.html).

Într-o lume tot mai dezumanizată și într-un mediu creștin tot mai antihristic (https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2023/12/despre-intelegerea-antihristica-sfintei.html), Biserica trebuie să arate cu și mai mare fermitate vocația personală a omului. Această vocație nu doar că nu poate fi realizată prin intermediul practicilor neo-gnostice de dezvoltare personală, ci este înăbușită de această viziune anticreștină, încurajată de noua ortodoxie antihristică apărută în BOR.

Calitatea de persoană nu poate fi dobîndită în afara sfințeniei, iar sfințenia nu poate fi dăruită și primită decît în ascultarea de Fiul întrupat. Acesta este unul dintre motivele pentru care atît sensul duhovnicesc al ascultării, cît și identitatea lui Hristos sunt redefinite în ultimele două decenii în ortodoxia românească contemporană.

Una dintre strategiile clerului antihristic se bazează pe separarea viețuirii sacerdotului de lucrarea harului. Preoții și ierarhii ortodocși pot fi neoameni de vreme ce nu sunt decît oameni, simpli actori care nu fac decît să joace, să interpreteze un personaj divin. Harul divinității circulă prin ei așa cum talentul teatral circulă prin orice actor înzestrat, în ciuda corupției sale morale. Clerul nici măcar nu trebuie să creadă în existența personajului interpretat cîtă vreme cred spectatorii și, posibil, personajul însuși. Iar, spre deosebire de actor, care dacă joacă prost nu mai primește roluri, preotul și ierarhul pot juca oricît de prost, oricît de neplauzibil: la sfîrșitul reprezentației, poporul va exclama de fiecare dată „Să trăiți, părinte!”

Și eu cred că harul circulă prin preotul nedemn, cîtă vreme nu este căzut în erezie. Dar dacă corupția sacerdotului nu corupe harul, reușește să răcească în schimb credința poporului. Pentru că persoana, masca personajului interpretat de preot este cu atît mai vizibilă cu cît i se potrivește mai mult și invers, devine tot mai străvezie pe măsură ce omul din preot este identic doar cu sine. Asemenea împăratului gol din povestea lui Andersen, preotul și orice creștin ajung goi atunci cînd se îmbracă în hainele împărătești lucrate de țesătorul minciunii și slujitorii lui. Cînd harul nu poate fi afectat de credința și viața omului, atunci și omul poate să nu fie afectat de lucrarea harului. Dacă harul este atît de separat de purtătorul lui, devenind de neatins, atunci și harul atinge mai greu poporul prin atingerea preotului.

Biserica schimbării este deja o Biserică schimbată. Cînd Biserica se schimbă pentru a fi ascultată de lume (de fapt acceptată, https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2019/12/ortodoxia-nereformata.html), mai poate fi ea schimbată de har sau ajunge mai degrabă să primească o putere străină necesară împlinirii noii ei misiuni de agent al schimbării în vederea realizării unei Biserici mondiale, indispensabilă unei noi ordini mondiale?